RSS FEED

This is Christmas?

Generatia nostalgilor se intreaba unde e Craciunul adevarat.
Oamenii au furat Craciunul, nu mai dati vina pe Grinch. Da, oamenii.
Oamenii care golesc hipermarketurile si se bat (la propriu) pe ultimul Mos Craciun de ciocolata. Oamenii din trafic care cauta disperati un loc de parcare. Oamenii care in loc sa primeasca la usa colindatorii, asculta Taraf TV, sau rostesc faimoasa replica: Nu e nimeni acasa! Eu chiar cred ca cei mici care mai colinda in zilele noastre sunt niste curajosi. Personal, nu m-as mai risca. Bineinteles, exista si categoria micilor colindatori care te injura atunci cand nu sunt remunerati dupa bunul lor plac, sau atunci cand vad ca ii jignesti oferindu-le nuci si mere.
Sa nu ii uitam insa pe cei care ocupa paturile din spitale, dupa ce au servit in prealabil o copioasa masa de Craciun, cu o cantitate impresionanta de sarmale, piftie, carnati, friptura. Nici pe cei ametiti de licorile lui Bachus, care au gasit ca aceasta este metoda cea mai buna de a sarbatori.
Imi place agomeratia din mall, in goana dupa cadouri, vanzatoarele amabile si copiii care nu-si mai primesc parintii in casa daca nu au bifat toata lista de cadouri pe care au trimis-o asa zis-ului mos. Ii admir pe cei care sarbatoresc in cluburi, alaturi de Craciunite si Mos Craciuni mai mult sau mai putin imbracati, si le invidiez apetitul pentru distractie. Regret ca nu am destui bani pentru un bilet de avion catre o zona exotica, ca sa il pot astepta pe Mos Craciun in costum de baie si ca sa pot impodobi un palmier. Vad copii care ocolesc zapada si le este frica sa se mai tranteasca pe jos de frica ca sa nu isi sparga Iphone-ul. Sunt sigura ca parintii lor sunt mandri ca nu isi mai murdaresc hainele. Oricum e destul de scumpa o geaca Nike, Armani, Adidas, D & G etc. Nu sunt absurda sa va trimit la biserica, caci multe lucruri s-au schimbat si pe acolo. Dar, oricum am auzit ca da bine. Cica mersul cu steaua va fi in curand inlocuit cu mersul la concertul lui Banica. Ah, da, sa nu uit, visez sa il vad pe Dan Diaconescu in costum de mos si o ceata de oameni nervosi alergandu-l ca sa isi primeasca mult doritele cadouri costisitoare. Unele colinde sunt chiar aberante: ne spun sa fim mai buni, mai intelegatori, sa ne gandim si la ceilalti. Bla, bla, bla. Ar trebui sa schimbam versurile. Am cateva idei, dar va las sa fiti creativi.

Ne place sa fim ipocriti. Ne place sa uitam de noi.
Sarbatorile nu mai sunt de mult traditionale. Sunt comerciale 100 %.

Mana sus cine mai cunoaste semnificatia Craciunului.
Nimeni? Nimeni? Chiar nimeni?

So...this is Christmas.

De ce m-ai prins in pumnul tau?

- De ce m-ai prins în pumnul tau,
Copil frumos, tu nu stii oare
Ca-s mic si eu si ca mă doare
De ce mă strangi asa de rău?

Copil ca tine sunt si eu,
Si-mi place să mă joc si mie,
Si mila trebuie să-ti fie
De spaima si de plansul meu!

De ce să vrei să mă omori?
Ca am si eu părinti ca tine,
Si-ar plange mama dupa mine,
Si-ar plange bietele surori,

Si-ar plange tata mult de tot
Căci am trait abia trei zile,
Indura-te de ei, copile,
Si lasa-mă, ca nu mai pot!...

Asa plangea un gandacel
In pumnul ce-l strangea să-l rupa
Si l-a deschis copilul dupa
Ce n-a mai fost nimic din el!

A incercat să-l mai invie
Suflandu-i aripile-n vant,
Dar a cazut în tarna frant
Si-ntepenit pentru vecie!...

Scarbit de fapta ta cea rea
Degeaba plangi, acum, copile,
Ci du-te-n casa-acum si zi-le
Parintilor isprava ta.

Si zi-le ca de-acum ai vrea
Să ocrotesti cu bunatate,
In cale-ti, orice vietate,
Oricat de far-de-nsemnatate
Si-oricat de mica ar fi ea!

(Gandacelul de Elena Farago)

Pânza neagră

Pensula nu mai ascultă de mâna ei. Se mişcă singură schiţând trasăturile unui chip prea bine cunoscut. Memoria nu vrea să îl uite, timpul nu vrea să îl şteargă, amintirile nu vor să îl omită, retina şi l-a ales drept idol pentru totdeauna.
Şevaletul tremură din pricina emoţiilor spasmatice care au cuprins-o, dar ramane drept. Mâna îi arde, dar nu poate să renunţe.
Lucrează de ani de zile, dar nu o să termine niciodată. Ştie şi ea asta.
Culorile de pe pânză au voci sfâşietoare. Se asortează cu viaţa ei. Cuţitul de paletă ar vrea să o sfâşie, dar nu face decât să îi prelungească delirul. Pânza plânge, dar se lasă murdarită. Paleta a cazut de mult pe covor, lovindu-se de indiferenţă. Lemnul trozneşte mirosind a lacrimi. Uleiul ar vrea să îşi dea foc.
Ea pictează cu ochii închişi. De fapt, nu vede, nu a văzut niciodată.
Şi totuşi ştie cum arată. Ştie până şi cele mai mici detalii.
Vede ceea ce noi nu vedem.
Pentru ea, lumina este întunericul. Întunericul este întunericul obscur.
Pictează de-atâţia ani aceaşi pânză, acelaşi tablou, cu aceleaşi neschimbate culori.
Aşa arată imaginea durerii.
Pictată de ea la nesfârşit.

Ea moare

O văd cum se aşează pe pat.
Bâjbâie prin întuneric îmbrăcată într-o cămaşă de-a lui. Mirosul lui e peste tot.Miroase a dor. E prezent chiar dacă lipseşte.
Se întinde în patul mai mare ca niciodată. Mare şi gol. Se pierde pe sine şi îl găseşte pe el.
Îşi strânge picioarele la piept şi îşi închide ochii. Îi lipseşte căldura lui. Fără el e frig. În braţe, ţine strâns perna amintirilor ei. Palidă şi pe jumătate adormită, lăcrimează.
Aşa e în fiecare seară.
Vrea să adoarmă şi să uite.
Să uite de ea, să uite de tot, să păcălească raţiunea, să-şi atrofieze simţurile, să-şi mintă emoţiile, să-şi ascundă gândurile, să-şi omoare visele, să-şi îngroape speranţele. Să-şi ignore neputinţa. Să nu se mai trezească şi să fie într-o permanentă stare letargică. Să-şi înghită viaţa.
Părul ei lung şi negru caută degetele care se jucau prin el. Buzele roşii nu îşi mai găsesc stăpânul. Braţele se întind că să îl cuprindă şi să îl sufoce. Toată fiinţa ei e un tremur, o învălmaşeală de emoţii. Mi-e şi frică să o privesc. Uneori o mai aud urlând în noapte.
Frânturi de clipe o chinuiesc în fiecare secundă, distrugând orice urmă de linişte din ea. Dorul o face să înnebunească şi să fie dependentă de imaginea lui angelică. Geme de durere şi de remuşcare prin toţi porii ei.
Moare în fiecare noapte.

Şi totuşi, se trezeşte dimineaţa, transpirată şi pe jumătate dezgolită. Cămaşa nu îi mai acoperă tot trupul.E sfâşiată aşa cum şi el o sfâşie. Părul îi stă răvăşit, iar picioarele lungi caută să îşi găsească echilibrul. A mai supravieţuit o noapte, o ia de la capăt.

Zadarnic.
Nu mai ştie cine e ea. Oriunde s-ar uita îl vede pe el.
Ea...Ea nu mai e ea.
Ea a murit.

Vieţaşii de pe Rahova

În acest volum, Eugen Istodor adună povestirile unor condamnaţi la viaţă, din penitenciarul Rahova. Mărturiile şocate ale unor oameni de care societatea vrea să uite. De fapt, societatea nici nu vrea să ştie de existenţa lor. Îi aruncă într-o parte crezând că astfel vor scăpa de ei. Dar în locul lor vor veni mereu alţii şi alţii, pentru că uităm că este mai uşor să previi, decât să tratezi. Şi ne trezim cu ei în fază terminală, şi considerăm că detenţia e pedeapsa lor. Numai individul este bolnav, nu şi societatea. Şi, surprinzător!, mereu ne mirăm când vedem că boala recidivează. Oare de ce? Doar am eliminat vinovatul, nu?

"Preşedintele republicii Socialiste România, Nicolae Ceauşescu, i-ar fi împuşcat. Noi, republica România, îi păstrăm pe viaţă. Viaţa lor nu ştie nimeni cât durează. Sunt criminali. Nu sunt oameni. Au la activ un omor fioros sau de la două în sus. Dar au patru membre, cap, trup, păr, creier, sânge, sex şi îşi folosesc aceste organe ca şi noi."

Cei mai mulţi dintre noi îşi închipuie că meseviştii (termenul vine de la muncă silnică pe viaţă) nu sunt oameni, sau că sunt oameni fără sentimente şi raţiune, fără părinţi sau rude, fără trecut sau fără viitor. Uită că, deşi ei se bucură de statutul de cetăţean în libertate, se pot comporta la fel ca meseviştii sau chiar mai rău. Ei îşi iau figura de oameni morali şi arată cu degetul.
Din declaraţia unui om condamnat pe viaţă:"Ea mi-a zis, mămică, să fii cuminte, şi i-am promis lui mămica că voi fi cuminte." (D.M)

Şi totuşi, vieţaşii nu şi-au pierdut raţiunea şi acurateţea în gîndire. Ştiu care e ordinea firească a lucrurilor. Le este cunoscută noţiunea de respect. Timpul trece pe lângă ei şi societatea evoluează (sau involuează). Se schimbă generaţiile. Le putem spune, oameni de modă veche. Nu merg în acelaşi ritm cu civilizaţia. şi când se trezesc, se trezesc pierduţi.
Din declaraţia unui condamnat: "Înainte, aveau valori. Era scara asta a valorilor bine determinată.(...) Acum, ce să vă spun eu, încă în 90, când eram şi eu liber, mai era totuşi o ruşine, se mai ridica cineva în tramvai să-i ofere locul unui om mai în vârstă, unei gravide, unui om bolnav. Acum am înţeles că au dispărut astea toate. Totul porneşte de la educaţie."

Die Welle

Va mai fi posibil un nou regim autocratic în Germania? Învăţăm din greşeli sau istoria se poate repeta oricând?
Die Welle este un film care ne arată ce se întâmplă atunci când lucrurile scapă de sub control. Un simplu exerciţiu degenerează şi dă naştere unei mişcări în toată puterea cuvântului. Elevii nu îl mai văd pe cel din faţa lor, de la catedră, drept un simplu profesor, ci văd în el un lider al unei grupări totalitariste.
Însă profesorul nu conştientizează la timp amploarea pe care a luat-o jocul lui şi ajunge să plătească pentru haosul creat.
Film recomandat celor care cred sau nu în dictatură.
Return top